Ecstatic Dance, primii paşi la Casa Tranzit…

Featured

Tags

, , , ,

Ecstatic Design Afis ParteneriEcstatic dance Cluj-Napoca |

Opening Up | 13 mai 2016

Oamenii sunt născuţi pentru a dansa.
Dacă nu crezi asta, cu siguranţă te vor convinge milioanele de clipuri din întreaga lume în care copii mici şi foarte mici reacţionează instant în momentul în care aud o muzică pe placul lor şi incep să danseze natural, fără reţineri, fiecare în felul său. Dansul este o parte importantă din noi.
Deşi această nevoie elementară de a ne mişca liberi nu trece odată cu înaintarea în vârstă, mulţi dintre noi uităm ce înseamnă să dansezi doar pentru a te exprima, fără a ţine cont de cei din jur. Să dansezi pur şi simplu de dragul de a dansa. Să te bucuri de muzică, de corpul tău şi de prezent.
Atunci când dansăm o facem de obicei la un curs de dans, unde e nevoie să respecşi anumite reguli, posturi şi o serie de paşi, sau în cluburi, unde ne alegem cu atenţie mișcările pentru a ne conforma normelor sociale sau a ne face plăcuţi celor din jur. Am uitat ce înseamnă să dansăm sincer, exact aşa cum simţim, fără să ne pese de nimic altceva.
Conceptul de Ecstatic Dance s-a născut la începutul anilor 2000 pe plajele din Hawaii ca o formă de exprimare liberă şi de apreciere a muzicii prin dans. De atunci, sute de oraşe din întreaga lume organizează seri de Ecstatic Dance la care oamenii vin pentru a experimenta ceva inedit.
Ecstatic Dance Cluj-Napoca se caracterizează printr-un spaţiu deschis infinitelor posibilităţi, o practică de meditaţie prin mişcare, un loc de explorare prin joacă. Ecstatic Dance înseamnă câteva ore lipsite de obiective și aşteptări, în care ai posibilitatea de a fi tu însuţi în fiecare clipă, acceptându-te aşa cum eşti.
Eşti aşteptat într-o călătorie non-verbală spre deschidere şi expansiune cu ajutorul dansului şi al mişcării, în care corpul se poate elibera, conectându-te într-o manieră intimă cu sine şi cu grupul. Muzica va fi singurul ghid şi îţi va oferi un colaj de ritmuri şi melodii variate care te vor face să vibrezi într-un infinit de peisaje şi senzaţii.
Vei pătrunde într-un spaţiu dincolo de minte în care nu dansezi, ci eşti dansat.
Evenimentul va începe la 18:30 cu o oră de yoga cu Edó, urmată de două ore şi jumătate de muzică şi dans ecstatic. La final, cei de la Cercul Întreg ne vor bucura cu un moment muzical pentru relaxare.
Ringul de dans va fi un spaţiu non-verbal, iar pe parcursul evenimentului este interzis consumul de alcool, tutun şi droguri.
Oamenii sunt născuţi pentru a dansa iar vineri, 13 mai, la Casa Tranzit, ești aşteptat pentru a-ți aminti acest lucru.

Pagina de Facebook Ecstatic Dance Cluj: https://www.facebook.com/EcstaticDanceCluj/
RSVP prin formularul din pagina de eveniment: https://www.facebook.com/events/1006728862747226/

p.s. Vi-l recomand cu drag pentru libertatea de a simţi propriul suflet cum dansează şi este..dansat. 😉

Woody’s last ..Magic in the Moonlight

Featured

Tags

, , , , ,

MV5BMTQ3NDY5NjIwN15BMl5BanBnXkFtZTgwNjQ2ODkxMjE@._V1_SX640_SY720_Un woody-film minunat, gata copt cu magie pentru weekenduri romantice si sarbatori dulci. Nu săriţi cu prăjiturile şi cola totuşi că nu-i chiar atât de siropos; slavă Domnului că-l avem pe Colin Firth, un Sherlock-iluzionist cu faţă de Wei Ling Soo pe scenă şi cu un mare dozaj de logică geometrică şi pessimism nietzschenian în viaţa lui Stanley. Dragul nostru domn Taplinger, trebuie să o demaşte pe zâmbăreaţa americancă, mediumul care ghiceşte şi păcăleşte rich people.
Vorba detectivului nostru, “ăştia sunt ca o molimă!”. Nenorocul lui se cheamă Sophie, jucată minunat de ironic, naiv şi mentalist-ish sublime de Emma Stone, zâmbet feminin ce-l face pe marele Iluzionist nu numai să n-o demaşte dar şi să pice-n vraja dragostei la prima vedere. Cei doi fac o perece splendidă şi fac filmul să fie o plimbare uşoară în plină vară, lăsând în urma lor o pulbere de ironice-replici şi atacuri fine ca-ntr-un meci frumos de tenis între raţional şi spiritual, în ambele sensuri. Pus pe demascarea ei, genial glumeţ este surprins de capacităţile ei şi chiar ia în considerare căsătoria ei cu el, nu viceversa, şi asta în ciuda menestrelului cu nume de cotigă jucat iremedial de sublim, în toată “afonia” muzicală de tânărul milionar, Hamish Linklater. Sincer vorba mătuşii din film „unele femei trebuie să-şi vină în fire” când le cere în căsătorie un mare magician, cum să se mai uite la un ukulele-man. Mai toate personajele fac un joc de glezne minunat înspre un final parcă aşteptat, unde iubirea ar cam trebui să triumfe orice Nietszche oricât de geometric în logică ar fi el şi oricât de paradoxal iluzionist s-ar putea pretinde. Magia filmului ne livrează şi nouă ca şi lui Firth, o porţie de optimism şi de joie-du-vivre pentru că vorba ceea..”cu toţii avem nevoie de câte o plăcintă în faţă” câteodată …


N-am să vă spun prea multe detalii din această plimbare, am să vă invit să căutaţi să-l vedeţi şi să vă pregătiţi woody-râsul specific stilului de comedii şi de ce nu să-l descoperiţi ca alter-ego în persoana lui Howard, colegul invidios, pus pe şotii şi farse, jucat woody-eneşte de Simon McBurney. Dacă în Midnight in Paris Owen Wilson ni-l aducea pe regizor în cadrul filmului într-un tabu masculin, blond, înalt cu ochi albaştri, aici, ne mulţumim cu un caracter a la W.A. împăcat cu sine şi chiar mai glumeţ ca de obicei. Dacă în celelalte filme, replicile erau prea multe şi n-apucai să râzi total, ei aici, e un dozaj de umor britanic, un glamour-umor cu spiritualismul de rigoare încât îţi vine să-l mai vezi odată ( nu faceţi greşeala că nu mai are farmec, din proprie experienţă vă zic;). În rest filmul este savuros ca o prăjitură, dulce-acrişoară cu mici şi multe vişine te face să pofteşti la charleston, la prăjiturile mătuşii, la speranţă că de data asta happy-end-ul a la Woody Allen va fi cu adevărat happy şi nu lăsat să ne înmoaie spiritele într-un gust amărui de amandină..
Magic in the Moonlight, după Midnight in Paris pare să aducă un zâmbet frumos, mai realist şi mai sublim orchestrat ca-n alte dăţi, şi mai multă seninătate în paşii unui final de carieră regizorală, paşi ce probabil că-i resimte şi al nostru caragiale de Hollywood. Dar sper că până acolo să mai existe ironii marca sa pentru că, de ce nu.. „Lumea nu e nimic fără magie!”;)

Şi începând cu această magie şi cronică, inaugurez pentru voi un mic hint de cronicar, ca la mulţi alţi critici care, câteodată ajung să nu-şi mai dezlipească ochii de o idee, un obiect, ceva ce e pur şi simplu frumos, pe gustul lor. Aşa că cum bine spuneau unii regizori, miraţi de astfel de surâzătoare flashuri de film, vă voi dezvălui la rându-mi din fiecare film, al meu tabu-like..Evident de abia aştept părerile şi opţiunile fiecăruia dintre voi şi sper să-l puteţi vedea sau revedea pentru căutarea proprie şi-n săptămânile ce vor urma până la Crăciun.

Tabu-like of the movie: Umbrela yin-yang a mamei Sophiei, era superbă..vă invit s-o descoperiţi în film.;)

p.s. articol publicat şi apărut iniţial în revista online de cultură, Eliberart.ro

Brâncuşi sculptează Victoria!

Tags

, , , , , , , ,

brancusidin-eternitate-342557lDa, pentru că nici acum, statul român nu-i în stare să-l aprecieze pe Brâncuşi şi joacă la ruleta europeană “Cuminţenia Pământului”, singurul loc unde-l mai putem “înţelege” pe Brâncuşi e la Muzeul Naţional de Artă a României unde, în sala 7 stau “Supliciul”, câteva variaţiuni pe tema “Cap de copil”, “Prometeu”, “Somnul” şi “Rugăciunea”, alături de câteva busturi de pictori*. Şi mai avem noroc cu Adrian Popovici şi-al său proaspăt film unde iubirea, arta şi recunoştiinţa căutării ca adevăr ne unesc sub o triadă mistică, triadă ce o putem deschide cu singura “cheie de boltă”, ochiul curiozităţii.  Cu el ne priveşte “din eternitate”  misticul Milarepa ce aduce un pic de ashes and snow pentru magia de început, privire ce oarecum, ne anunţă că vom trece împreună tărâmul acestei poveşti de destin. Aşa ne trezim cu Claudiu Bleonţ în rolul învăţatului tibetan din secolul XII, ce, asemeni unui zeu te atrage în film, în povestea artei şi a creaţiei, aşa cum l-a fascinat şi pe Brâncuşi o viaţă întreagă. Sub egida lui Milarepa lucrează şi Marin Etu, cel mai celebru falsificator de Brancusi din lume, fiindu-i singurul pod de accedere spre zborul lui Brâncuşi.

Brâncuşi din eternitate e o poveste frumoasă ce trebuia făcută de ceva vreme. Prea păcat era să nu reuşim la nivel de cinematografie românească să avem un Brâncuşi-movie. Am cam pierdut mulţi artişti şi  biografii iconice româneşti în favoarea hollywood-ului încât era chiar păcat de poveste. L-ar fi chinuit iar pe Antony Hopkins să facă pe artistul, după Picasso, sau ar fi fost un experiment cu un Malkovich cu barbă neagră; e drept am fi stat cam mult să-i crească barba şi să se mai “întremeze” niţel ca pentru un adevărat sculptor ce lucrează cu metal şi lut şi cară bronzuri imense în braţe. Sau am fi avut nenorocul să-l vedem pe Ben Affleck crezându-se serios.

Lăsând însă gluma la o parte, filmul lui Adrian Popovici e bine venit, mai ales fiindcă-i “de’al nost” şi serios totodată. După ce ne-am bucurat o vară-ntreagă de comedii americăneşti dar originale în temele alese, după ecranizări de romane, era cazul şi timpul să ne mai întoarcem şi la artiştii noştri. Sincer mă bucur că în sfârşit avem un film artistic, nu documentar, despre Brâncuşi. Era şi timpul! 😉

Ar mai merita şi un film despre Maria Tănase, Eugen Ionesco, Titanii despre Cioran şi Eliade şi Ţuţea, şi de ce nu, “Millefiori”despre viaţa lui Grigorescu. Şi le subtilizez aici pentru că cine ştie, poate poate se vor întâmpla. Având în vedere că avem regizori care se întorc şi spre “pepiniera” istoriei noastre artistice, ar merita să vedem cât mai multe astfel de producţii şi din ce în ce mai prolifice în controverse, poveşti de viaţă şi artă şi “certuri” de viziuni, biografii şi descoperiri, pourquoi pas!

Dar să revenim la Brâncuşi-ul nostru, Ioan Andrei Ionescu îl joacă excelent. Sincer, din multele roluri uşurele de teatru şi film, nu m-am aşteptat să văd un Brâncuşi vorace, hulpav de iubire, viaţă, cosmopolit, unitar şi compact, reunind toate ideile despre artist, om şi spirit căutător. De-ar fi jucat pe scenă şi n-ar fi ieşit aşa de bine. Sincer un mare “Bravo!” la scenă deschisă cinematografică pentru Andrei Ionescu.E o alegere perfectă, artistul şi omul fiind reuniţi de aceeaşi privire avântată spre culmile căutării perfecţiunii, spre vârful adevărului. Cu gând ghiduş de cronicar pot spune că “privirea lui l-a ales!”.

De asemeni, Marin Etu, marele falsificator, este jucat excelent de Alexandru Potocean, pe care-l ştiţi din “Hârtia va fi albastră”, “Nuntă mută”, “Boogie”, “Moartea domnului Lăzărescu” ( să nu vă prind că aţi uitat de domnul Lăzărescu;),”432″ şi despre care ştim că a jucat alături de Ed Harris, Collin Farrell în “The Way back”  , şi cu Vanessa Redgrave, Monica Bellucci şi Rachel Weisz în “Wistleblower”. Alături de ei, Iulia Verdeş interpretează o Martha adevărată în iubirea ei devotată până la uşa morţii şi dincolo chiar de ea. E minunat de “naivă” în universul lui Milarepa şi al discipolilor săi când îi apără timpul lui Brâncuşi.Mai rar asemenea devotament al iubirii…

Îl mai regăsim în film pe Vlad Rădescu, un actor consacrat al rolurilor “interlope” în cinematografia românească, dar nu numai, pe Luca Rusu, Andra Negulescu-Bleonţ şi încă câteva surprize cu care veţi surâde când vă veţi întâlni în film.

This slideshow requires JavaScript.

Ce să vă mai spun, că am râs la început cu cei trei “învăţaţi” ce mi-au bucurat privirea şi au făcut “pauzele” filmului să treacă uşor vămile dintre cele trei poveşti, că am iubit de la început scena când ia naştere Iubirea mistică, din artă, admiraţie şi infinit, în atelierul lui Brâncuşi, între el şi Martha, singurul lui model adevărat…că am “urât-o” pe Elaine de la început, până când am descoperit povestea ei, prin privrea curiozităţii maestrului, atât de bine a jucat. Dar mai presus de toate cea mai magică scenă e momentul creaţiei, privit ca o privire în oglindă, dinspre trecutul iniţiatic al cunoaşterii şi al căutării zborului brâncuşian şi răsucit în privirea umilului servitor, copiator, nezburător dar devotat maestrului, artistul Marin Etu…
E un film ce merită povestea, simbolistica şi cine ştie poate chiar noi viziuni şi reintepretări, pentru că…arta lui Brâncuşi e un zbor infinit!

Vi-l recomand cu mare devotament pentru entuziasm şi zbor prin poveşti de artă!

*la Muzeul Naţional de Artă a României puteţi avea acces şi printr-un  tur virtual  din păcate, fără Milarepa 😉

Cine e Fata care găteşte cu flori !?

Tags

, , , , , ,

Poster curs (2)Dacă mă întrebaţi pe mine, un biet cronicar din ale artelor meandre, cine e această minunată zână a bunătăţilor cu flori n-am să vă pot spune decât atât, că e întradevăr o zână.

Dincolo de cortina acestui minunat profil, se află cu adevărat o creatoare a frumosului gustos, frumos ce ne deschide meniul cinematografic cu tandemul nou-tradiţie din Julie and Julia, cu bucuria simţurilor a la Ratatoille, curajul inventării dintr-un Le Chef şi nu în ultimul rând, învăţarea prin joc ca în recentul şi faimosul Război în bucătărie cu Helen Mirren. Aşa aş putea să vă asezonez cinematografic ideea Romanei Rista, creatoarea brandului T’Arte, dar ar fi prea puţin pentrua descrie minunile ce se petrec la cursurile unei astfel de zâne a frumosului gustos. Despre ea se ştie că e cea care creează  cele mai rafinate tarte din cele mai parfumate flori şi arome iar serile în care eşti părtaş la un astfel de feeric-show al papilelor gustative, devin amintiri cu gust parizian şi arome neaoşe şi curajoase.

În cadrul proiectului Arte şi Tarte, Romana Rista a lansat în 2014 două colecţii de T’Arte: Colecţia T’Arte Maria Tănase şi Colecţia Tarte Fata Care Găteşte Cu Flori Toamnă-Iarnă FW 2014 la Muzeul Naţional de Artă Contemporană în cadrul celui mai prestigios eveniment de modă Avanpremiere. Romana are în pregătiri pentru la toamnă lansarea a două colecţii unice: Colecţia T’Arte Audrey Hepburn si Colecţia Tarte Fata Care Găteşte Cu Flori SS ’15 anticipand tendintele Primăvară-Vară 2015. Este de asemenea cunoscută pentru conceptele de catering creativ şi pentru lansarea unor evenimente-concept de elită cu notorietate în piaţă: Seara de Bucate cu Fata Care Găteşte cu Flori (din octombrie 2012) şi Drumul Vinului cu Fata Care Găteşte Cu Flori.

Romana Rista ne invită  la Bucureşti, pe parcursul întregii luni august, mai exact pe 20,24, 27 si 31 august, să învăţăm alături de ea cum e să creezi cele mai minunate tarte şi bunătăţi din puţine, neştiute arome şi flori, bunătăţi simple şi gustoase de până şi cel mai vestit patiser francez ar deveni verde-praz de invidie.

 

This slideshow requires JavaScript.

Campania T’Arte Fata Care Gateste cu Flori a fost realizată împreună cu echipa formata din:

Alin Gălăţescu- Art Director

Luminiţa Popescu – Foto

Simona Semen – Vestimentaţie

Alina Predoiu – Bijuterii

Romana Rista- Creator de tarte

 

“Cursul pe care-l  propun este o întoarcere la valori, la TRADIŢIE, la gătitul acasă cu ingrediente simple şi de sezon. Este o experienţă unică şi practică, pe care nu o vei regreta ori de cate ori vei dori să pregăteşti singur/ă acasă tarte delicioase cu stil . Lucrurile sunt chiar simple. Regulile de patiserie nu s-au schimbat mult din secolul al XIX-lea, de la Careme încoace, iar Franţa va fi mereu reper în patiserie şi deschizătoare de drumuri. La cursul de T’ARTE vei descoperi o artă culinară cu reţete clasice pe care şi tu poţi să le urmezi, dar şi infinite gusturi contemporane cu care îi tu poţi surprinde mereu pe cei dragi. Pentru ca T’Arta pe care o pregăteşti la curs o vei putea lua acasa şi împărţi cu cei apropiaţi. Şi apoi trebuie să fii pasionat! Pentru ca tartele să fie fermecate de creatorul lor”  ne spune Romana Rista, creator de T’ARTE.

Când citeşti o astfel de prezentare mai că îţi vine să-ţi iei papilele gustative la drum şi să ajungi cât mai repede la unul din cursurile cu pricina. Şi cum, din păcate nu mai avem decât o jumătate de lună august în care ne putem bucura de astfel de seri cu  armonii savuroase alături de Fata care Găteşte cu Flori, vă sugerez să vă faceţi cât mai curând rezervări deoarece locurile sunt limitate.

Atelierele au loc în Bucureşti şi se desfăşoară pe durata a patru, respectiv cinci ore, în fiecare miercuri, de la 18:00 şi în fiecare duminică, de la 14:00.  Înscrierile la curs se fac exclusiv la adresa de email debucate@gmail.com. Preţul/modul de curs este de 250 lei/participant, 150 lei/însoţitor.

Calendarul lunii august la Bucureşti:
Duminica, 17 august, de la 14:00

Miercuri, 20 august, afterwork, de la 18:00
Duminica, 24 august, de la 14:00

Miercuri, 27 august, afterwork, de la 18:00
Duminica, 31 august, de la 14:00

În curând Cursurile de patiserie si stil vor fi disponibile şi în Timişoara.

Pentru informatii suplimentare o puteti contacta debucate@gmail.com,

(+4) 0721 984 782

http://www.facebook.com/FataCareGatesteCuFlori

Vă învit cu drag la un altfel de eveniment gastronomic ce vă va bucura nu numai gustativ ci şi vizual cu beaticele T’arte alături de Fata care Găteşte cu Flori! 😉

Cardamon versus Bechamel

Tags

, , , , , , , ,

The-Hundred-Foot-Journey-in-Theaters-August-8Cum s-ar putea compara sau unul cu celălalt, ce gust are un sos franţuzesc “specific” alb şi savuros, elegant, când se strecoară diafan şiret o nuanţă sălbatică de cardamon, ce uneşte ca un infinit o iubire de poveste…ce gust au toate acestea? Taste like life, my opinion! 😉

“You have to taste this film!” o zic cronicarii din State acum şi la fel şi eu! Şi nu numai pentru atât lucru şi pentru că volumul ce stă la bază e deja bestseller pentru gurmanzii de cinema şi de bunătăţi, ci pentru că e chiar “savuros”! Şi-i proaspăt proaspăt, ” numa’ ce s-o lansat, aşe-i de proaspăt ca pita scoasă din cuptor, direct de la ei, din 8 august, ţup la noi în cinema-platoul victorian. Nu mi-o luaţi în nume ardelenesc dar vorba lui nea Mărin în parafrază, când mă bucur nu văd şui ci vorbesc ardeleneşte. 😉 Dar să vă trailăresc niţel, ca de vară…

Povestea filmului îmbină două criterii, două civilizaţii şi totodată două vârste; se bate gastronomia franţuzească de clasă cu cele cinci sosuri de bază, gătite cu pasiunea ţinută la foc mic, cu nebunia şi feeria aromatică indiană, unde muzica însoţeşte dansul aricilor de mare prin parfumul aromelor de coriandru, cardamon, curry si multe altele. Avem doi căpoşi generali de restaurante, doamna Mallory ca un Otto von Bismarck feminin, în front cu turbanul lui papa Kadam care trage mereu cu muzica tare şi curry la foc continuu… Cele două restaurante-civilizaţii au însă două roze, doi şefi bucătari, un el şi o ea care, precum Romeo şi Julieta ajung să împace Montague du Mallory cu Kadam-Capulet. E o armonie de iţe sublim scrisă de Richard Morais şi adaptată ca scenariu de Steven Knight, tptul sub regia lui Lasse Hallström.  E imposibil să nu vezi cât de armonios se poate lega o poveste care are idei noi, savoare, comic excelent de “replici tăioase de război”, priviri ca de combatanţi adevăraţi ce n-ai zice că au în mâini legume şi peşti ci arme în toată regula, şi nu numai. Povestea are şi o morală excelentă în care “liberte, egalite, fraternite!” este mai presus de orice şi taie orgoliile de la rădăcină când vine vorba de omenie şi onoare!

E un film pe care l-am aşteptat îndelung să-şi deschidă franciza şi la noi în cluj, la cinema şi mare mi-a fost bucuria când, în meniul ultimei săptămâni de filme de vară, l-am văzut răsărind frumos cu afişul. E drept, ştii trailerul şi parcă simţi deja din lumina lui provencală, din accentul lui Ratatoille ascuns printre “subtilităţile savorii” că va zbura cu râsete, cuţite, ciuperci, arome, prafuri indiene în sariuri dansante pe bollywood music cu aromă de levănţică… Şi aşe de parfumat în râsete şi bucurie gastronomico-cinefilă o fost prima proiecţie de vineri seara, de la Cinema Victoria, că mai că-l puteam revedea în gând pe Hitch cum sărea de bucurie, când trăgea cu ochiul la public, din holul cinematografului, la premiera lui Psycho. A fost o încântare să aud din nou sala zumzăind şi râzând şi dorind să aplaude la final ca la tiff ce tocmai o trecut de câteva luni…Pot spune că  s-a ieşit cu ochii zâmbind de la proiecţie şi să ştiţi că şi criticul o ieşit la fel: cu privirea făcută zbor de rândunică de încântare după un film gustos ca peliculă, plin de aromo-actori, cu un scenariu savuros, cu o salată bine asezonată sonor, şi cu viziuni de premii pentru comedii la festivalurile ce vor urma. Nu prea mai ştim să apreciem comedia dar sper ca aceasta să ne facă să nu mai beligerăm filmele în bune şi rele la nivel de comic, ci doar să “trecem strada” cu platoul inimii deschis spre încântare. Şi ca să vă demonstrez, vă invit să ascultaţi un fragment din coloana sonoră a filmului care nu are pic de Salman Khan sau note de chimval prea răsunător. Aşa că, ascultaţi şi citiţi, că deh, pofta vine mâncând, sau citind!;)

Filmul e un excelent “menu”, gătit minunat într-un infinit ce combină două viziuni, tradiţie şi inovaţie într-un paradoxal dar savuros sos de Provence, îmbunătăţit sau asezonat cu cardamon, curry, masala şi alte magii viu-colorate într-o armonie indiană…totul e presărat cu muzica specifică, un picuţ de bollywood, nu prea mult, doar cât să dea atmosfera şi atât… Un fel de cinema cu  o Helen Mirren excelentă într-un tandem în care ai zice că nemurirea s-a nascut nu la sat sau oraş, ci chiar “in the kitchen”, alături de o stea sub formă de floare, Michelin…

BaJ.1280x720Helen Mirren la focus-mic
E drept de la Hitchcock încoace, nemaipunând la socoteală The Queen, tot ce prind cu Helen Mirren pare ca o oază de excelenţă într-un deşert de filme cu buget mare şi cu plot cât statul Monaco. Rolurile ei dau o savoare de calitate, austeritate şi totuşi eleganţă diafană cu parfum de altă dată, de altă şcoală actoricească poate, dar e un parfum care trebuie, echilibrează şi susţine scheletul de construcţie a fiecărui film în care joacă. În the Queen este de o răceală regală excelentă de nici chiar regina nu-i capabilă mereu. În Hitchcock e savoroasă, o personalitate care dezvăluie nuanţele unei libertăţi de creaţie artistică pusă de multe ori, sub umbra marelui Hitch, nuanţe ce se vor eliberate de marele Hitch dar care defapt nu arată decât nevoia unei soţii şi colege de echipă, de confirmare şi de sprijinire artistică şi a părţii ei de artă.
Helen Mirren este de o complexitate excelentă la nivel artistic şi uman iar această “oglindă”actoricească îi vine ca o mânuşă în fiecare provocare cinematografică. Scoate mereu din ea ceea ce e propice rolului şi-i aduce o savoare, rece dar elegantă savoare de stil, clasă şi parfum de Hollywood în care se plimbau pe platouri o Greta Garbo, o Audrey Hepburn, un Gene Kelly cu Bing Crosby şi Fred Astaire, un Gregory Peck care comenta orice rol, alături de fluierăturile jazzistice ale unui Sinatra live… O astfel de actriţă te face să te gândeşti la oare cum vor arăta şi juca o Nicole Kidman, O Scarlet Johanson, o Marion Cotillard, Charlize Theron sau Kate Winslet. Kate Blanchet deja păşeşte spre o eternizare frumoasă în Hollywoodul contemporan, deja îşi are steaua ei de stil, dar celelalte actriţe încă sunt pe valurile şi culmile gloriei spumante şi curând sau mai târziu, sper să le vedem şi lor aura de profesionalism şi stil care să le diferenţieze în istoria cinematografică. Mai devreme sau mai târziu, important este existenţa acestui stil-glamour bazat însă pe adevărate actriţe şi nu pe Monroice tabuuri, iar această minunată, savuroasă Madame Helen Mirren du Mallory ţine ştacheta eleganţei artistice şi glamour-clasicizante în sensul cel mai bun al cuvântului..frumos de sus.Din partea mea, chapeau bas Madame Mallory!

Aşa că de vreţi război în bucătărie şi nu în cea proprie, vă invit la cinema Victoria, sâmbătă de la 22.30, duminică de la 17.30, când s-or răcit sarmalele, luni de la 20.00, marti de la17.30, miercuri de la 22.30 şi joi de la 20.00. Nu de alta dar poate vin idei de condimentat! 😉

 

P.s. You have to taste this film! pe cuvânt de critic pofticios! 😉

Cartonaş roşu pentru “Familia Espanola”

Tags

, , , ,

La-Gran-Familia-Española-1Nu aruncaţi cu roşii în “arbitrul-critic” pentru că, încă nu-i cazul sau cel puţin nu, în cazul lui Antonio de la Torre, recent văzut ca un Cannibal cu Olimpia Melinte, şi care aici are cel mai fun-rol posibil. O surpriză minunată a acestei producţii spaniole care dealtfel ar fi in ofside cinematografic total. De ce?

Haideţi să urmăriţi cu mine o cronică de reluări de idei din acest film şi veţi înţelege. De mers tot vi-l recomand pentru a vă creea propria dumneavoastră părere şi pentru a vă explica la rându-vă de ce a fost ales în selecţia TIFF 2014.

Prima fază de ne-gol: trailerul

Filmul prezintă o idee de nuntă, promisiune a unor tineri care şi-au jurat de copii că la 18 ani se vor căsători, păstrând astfel viziunea valorii unei familii mari, create din iubire. Din nefericire în ziua nunţii iaca poznă, Spania are finală mondială de fotbal, finală la care nu credea nimeni că se vor califica; astfel că nunta se organizează precum filmul, în ciuda tuturor. Filmul construieşte umorul pe baza unei pseudo-drame de familie, despre care la final aflaţi ceva ce nici prin cel mai îndepărtat colţ al minţii nu v-ar fi trecut. Nici mie nu mi-o zburat porumbelul atât de departe încât să zic Evrika sau Elementar, dragă Watson, sau măcar Gool! 😉 ( mai multe nu vă zic ca să mergeţi să vedeţi ce se întâmplă la final, măcar pentru ideea de meci şi surprindere, dacă nu pentru altceva). Gol întradevăr e cam tot filmul în ceea ce priveşte ideea de comic şi comedie la care ne-am aştepta. Şi aici nu e vina recentului Cannibal al lui del Torre, căci n-a adus de acolo nici o influenţă lugubră sau emo.   Chiar dacă scenariul filmului este destul de complex lucrat, mai ceva ca drama unei telenovele europene, în care marea familie e ca şi titlul o mare echipă de fotbal cu pase de poveşti, drame şi amintiri retrăite şi reinventate, de la un “jucător-actor” la celălalt, totuşi… îi lipseşte ceva. Şi aici vine faza de cartonaş roşu:Spania câştigă campionatul dar filmul pierde comicul fir care ţinea oarecum în tensiune toată desfăşurarea acţiunii. Parcă se prea grăbeşte cu happy-end-ingul sau cel puţin aşa mi-o transmis mie, fuga scriptului şi a regizorului cot-la-cot cu actorii, în tandem cu finalul de meci. E drept că fotbaliştii aleargă după minge ca să n-o prindă prea des şi să termine cumva cele 90 de minute de jogging încrucişat dar un film ar mai putea avea stop-cadre, idei de viziune, nu numai cuvinte creionate ca din google-maps puse pe locaţiile-cheie, gen “Ferma unde se ţine nunta”, “Casa familiei mele” ş.a.m.d.  E drept că Daniel Sánchez Arévalo e un regizor miculuţ cu mici primii şi participări la festivaluri de film şi pentru care, acest film ar trebui sau ar fi trebuit să-i dea un sprint extraordinar înspre un Hollywood european, dar din păcate umorul, cel mai simpatic personaj al acestei producţii se pierde undeva înainte de final. Şi nici măcar lovitura de la 11 metri a unei veşti aduse de fratele cel mare nu reuşeşte să marcheze foarte multe. Din punctul meu de vedere, nu face decât să grăbească ideea de deznodământ când încă mai era timp pentru punctul culminant, dar no, nu putem să le avem pe toate, şi finală cu Spania şi film bun. Să ne mulţumim cu golurile fotbaliştilor. Sau erau şi ele în reluare? ( după o fază frumoasă din film în care se sare şi la reluări;))

Lăsând gluma nesărată la o parte, căci nu merge cu bere, nici cu tortul rămas de la nuntă, ideea filmului pe lângă jocul de fotbal al protagoniştilor, prezenţi în toate cadrele unui film specific pentru big famillies, lăsând toate acestea într-un corner, scenariul are o tentă, o nuanţă aş zice mai degrabă, o nuanţă fină de iubire; despre ce înseamnă să doreşti cu adevărat să-i împlineşti celui pe care-l iubeşti un vis. Un sacrificiu pe care mulţi l-ar judeca aspru, aşa cum suntem toţi obişnuiţi să judecăm înainte să cunoaştem, să vrem să cunoaştem şi să ştim să ne oprim mintea în “a înţelege”. Nimeni nu-şi dă seama de ce sacrificiu este vorba decât înspre finalul filmului când această nuanţă de frumos se dezvăluie. E drept deznodământul ia balonul alb la rostogolit repede spre finalul fericit şi un pic tâmp dar ceea ce s-a ţinut ca secret tot scriptul şi tot filmul rămâne şi în noi ca idee, după ce ieşim din cinema. Câţi suntem capabili de un adevărat sacrificiu pentru cel drag? Cât înţelegem dintr-o astfel de dăruire acum?

Vă recomand să mergeţi să vedeţi filmul măcar pentru Antonio de la Torre, un Keaton cu iz de Bran, şi pentru această nuanţă pe care v-o las s-o căutaţi tot filmul!;)

Filmul va rula la cinema Victoria, sâmbătă de la 20.00, duminică de la 22.30, luni, după servici, de la 17.30, marti de la 20.00 şi miercuri, 21 august, de la 17.30. Să mergeţi dacă aţi pierdut finala!;)

 

Cu drag şi cinema, un cronicar 😉

Vrei în salsa să ne batem!? ;)

Tags

, , ,

Da, da, un duel de salsa şi n-are legătură cu sosul cel iute, aproximativ…;p

Cuban Fury, producţia regizorului James Griffiths readuce în paşi de salsa, o mică şi cunoscută deja tematică hollywoodiană, duelul şi cucerirea feminină. Nu de alta dar Tristan pe vremuri nu avea buget de procesare şi nici poporul de atunci nu-l putea ajuta la remixarea unor coveruri pe muzică de pilates… In plus pe atunci, bărbaţii adevăraţi aveau săgeţi şi ştiau lupta pentru femeia iubită şi prin trasul cu cuvinte şi muzici trubadurice, că deh, nu existau manageri şi impresari să ceară 40% din vânzâri şi apariţiile la castel..

Lăsând gluma la o parte, Cuban Fury este un film secsi, cu mult dans şi perseverenţă în ceea ce înseamnă ritualul seducţiei la unele specii, în special cea umană!;) Nu de alta, dar cu o astfel de muzică simpatică, orice cinema pare “salsalicious” vorba unui cântec al celor de la Tape Five. De ce zic asta, pentru că şi pe mine m-a încântat la maxim, ca spirit dansator, să aud în ditamai cinematograful un ritm viu. Mai mult de’atât, să vezi umeri ridicându-se şi puţină descreţire de frunţi, o pură veselie ca prim stadiu de optimism…un astfel de film poate nu te aruncă îmediat în club pentru step-up remixing dar sigur te face să răzi bine şi să vrei să shake-simona niţel! Poate nu un Dirty dancing 1, dar sigur 2nd one se poate asezona cu salsa din Cuban Fury si gata fiesta de vineri seara! 😉

Şi acum că avem ritmul în sânge, să întrăm un pic de ringul de dans al acestui film! Norocul regizorului James Griffithse că a lucrat cu  cei doi scenarişti trăzniţi, John Brown şi Nick Frost, ultimul fiind şi cel cu ideea originală zic ei. Acum dacă duelul în dans este pentru prima dată tratat într-un sinopsis de film de Hollywood, judecaţi şi voi..Eu cred că n-am avut orbul găinii când am văzut Dirty-urile, Let’s dance, Shall we dance, My ultimo tango, Tango Bar, Tango, Carmen şi Iberia, toate ale lui Carlos Saura, Tango lesson, Take the lead, Moulin Rouge,The Ballroom dancer, Dance with me cu cea mai frumoasă rumba văzută-n cinema vreodată…să mai continui? Cred şi eu că nu, şi cred că deja v-aţi notat care dintre filmele cu şi despre dans nu le-aţi văzut. Sunt mult mai multe, voi mai recomanda, dar acestea sunt printre cele mai frumoase, savuroase si chiar recomandabile filme cu şi despre dans.

Revenind însă la sinopsis, originalul Nick Frost, cel care a scris şi producţiile Paul, Shaun of the dead şi Aventurile lui TinTin, pune în duel ca-ntr-un ring de box doi colegi de servici în lupta pentru Julia, noua şefă şecsi. Normal că unul e Cain lasciv şi doar pus pe targetare pasională în agendă a unei noi victime, lângă care să adauge cu mândrie şi orgoliu mângâiat masculin, “şefa=done”, agendă cu care să se mândrească all over la pensie; celălalt e un Abel cam babelic, un tip care se îndrăgosteşte de-a binelea de Julia şi care cumva îşi pune singur piedici în a o cuceri for the story and not for the “check-in”. Normal că Pasionalul Drew îi pune beţe-n roate lui Bruce şi ca-n reclama de Orange, fiecare îşi ia “vorba” celuilalt. Frumos şi normal e ca Julia să se prindă şi alegerea să fie făcută ca-n basmele româneşti unde cel bun triumfă întotdeauna în ciuda tuturor aşa-zişilor zmei, sau capete de zmei.

Filmul e unul slăbuţ şi nu mi-o luaţi în nume ironic. Din punct de vedere al dansului, muzicii şi al rolului lui Jan McShane, long time no seen on the big screen, aici în piele de coregraf arţăgos dar cu ochi sclipitori de idei şi de căutători de pasiune în adevăraţii dansatori, daca e să ne luăm după aceste trei criterii, filmul merită să vă mişte un pic paşii de salsa în cinema. Daca e să zic de ce mi-a plăcut mie, ca să vă fac totuşi să călcaţi în Cinema Victoria, fără frică că vă vor da decibelii latini afară din sală..e pentru scena cea mai savuroasă din tot filmul: Bruce revine la şcoala lui de salsa pentru a-şi revigora paşii, auzind că el jefe dansează şi ea la rândul ei. Este duelat de una dintre “panterele” de verificare în salsa cubana, o dansatoare excelentă ce-l pune cu botul pe ..paşi şi-l face astfel să revină cu orgoliul pe pământ şi să înveţe din nou, baby-steps, salsa de la începători. E una din lecţiile cele mai bune pentru orice dansator care se crede atoateştiutor şi-n viaţa reală.

Vă recomand aşadar, dintr-o perspectivă de dansator cronicar care s-o încântat de muzica vioaie din cinematograful nostru drag, să veniţi să-l vedeţi, să vă bucuraţi, să râdeţi şi daca sunteţi şi salseroşi să furaţi paşi şi coregrafii! Sunt multe! Vă aştept cu salsa steps la cinema Victoria să..shake simona vorba cântecului!;)

P.s. rulează toată săptămâna 18-23 iulie, alături de New York Melody, Ist place music film, de neratat dealtfel!!

 

cu salsa, el cronicario del cinema 😉

 

 

 

 

 

Begin again, Sam …cu entuziasm!

Tags

, , , , ,

Yes indeed, play it again, Sam! i-am putea spune şi noi tinerei cantautoare, cum se obişnuia a se spune pe la noi..Try again cu entuziasm de astă dată pentru că se poate!

Aşa am fost tot filmul, ieri la Cinema Victoria când am fost să-l văd. Iniţial îmi încurcasem în programul de cronicar de cinema un pic filmele şi frankly i didn’t knew la ce intru. Credeam că prind filmul cu salsa din prima şi când colo a început şi mai bine. Un film-entuziasm, ăst termen mi-a fost în minte pe tot parcursul proiecţiei. Să auzi lângă tine, oameni de toate vârstele bucurându-se şi gustând muzica, destul de tinerească şi totodată ironia replicilor de comic-books parcă. Lângă mine o pereche de bunici, ce mi-au adus aminte de ai mei savurau râzând ca două spirite mai curajoase ca mine, se în-cântau de film şi mare mi-a fost bucuria să-mi arunc şi mai departe în sală şi să văd o mişcare generală de umeri şi zâmbete pline de speranţă la final. Aşa ceva mai vezi doar după animaţii 3d la multiplexuri, dar cu mesajul şi titlul filmului deja zburând odată cu punga goală de popcorn direct la ţintă… Aici, Begin Again sau New York Melody,  deşi ar fi fost mai fain păstrat numele original că tare te mai ducea cu gândul la o continuare modernistă şi pozitivă a unui optimist Sam din magica şi nostalgica producţie-bijuterie, Casablanca…) filmul, actorii, tot, de la început şi până la final reuneşte o armonie de culori muzicale. După succesul  filmului Once cu Marketa Irglova şi Glen Hansard, regizorul şi scenaristul John Carney strikes again! Exactly like his film la dublu! Once a fost un succes total, de la scenariu, poveste reală, muzică şi protagonişti până la finalul realist mai mult dar tot la fel de frumos. A fost o poveste muzicală de care aveam nevoie pentru că bucurii a la anii ’40 când erau în vogă,adică  “pe vremea mea”( pentru că îmi plac tare mult muzicalurile şi mai mereu joc cu filmele “negre” în jocul cu hollywoodul contemporan), nu se mai fac. La nivel muzical rar mai este atinsă în aşa fel fain muzica. Begin Again nu intră la muzicaluri cu care am fost obişnuiţi, plini de cabaret şi numere dansante, intră în schimb într-o categorie mai elevată aş zice eu şi totuşi destul de accesibilă publicului; tema filmului nu este una filosofico-analitică, nu are nici un dram de emo-stare, doar depresii cu care ne confruntăm toţi la nivel zilnic, uman şi pe care învăţăm să le batem la tobe, pian, paşi de dans sau orice alt respiro accesibil. Filmul spune povestea muzicii! Cum ? Foarte simplu, dacă e să ne luăm după personajul principal, supra-personajul să-i spunem aşa, muzica, filmul e o exaltare atât din perspectiva istorică a filmelor cu şi despre muzică cât şi din cea a ultimei staţii moderniste a acestei arte. Sincer nu ne-ar mai trebui acum muzicaluri de gen Gene Kelly şi Fred Astaire că am da în Step-up-uri de’am ajunge să jucăm bătuta pe covorul roşu la Oscaruri. Nu zic că nu merită dansul sau orchestrarea unui scenariu complet în filme de gen dar din punct de vedere cinematografic calitativ, aceste filme intră la soundtrack-uri de petreceri şi atât. Nu mai rămâi nici măcar cu figurile sau coregrafiile din ele, dacă se întâmplă să fii dansator şi să vrei să furi idei.

Muzica în Begin Again e un frumos personaj care te ia de mână la începutul filmul, după ce te-o tras de nas, ţi-o ciufulit viaţa din dimineaţa ei, ţi-o pălmuit obrajii de trezire artistică, asemeni lui Dan( Mark Rufallo) care ajunge afară din propria-i casă de producţie din acel lost of identity la nivel de artă, şi tot ea, la musique, te pune să cauţi!Ce ? Vei ştii şi vei zâmbi când vei vedea ce vei auzi!

Muzica, ritmul mai exact ajunge să-l caute pe producătorul ideal, şi ca un Cupidon cu MP3, să-i scoată în cale firul unei geniale, ţâfnoase tinere compozitoare, plină de personalitate şi de principii, jucată excelent de Keira Knightley care nu se lasă cu una cu două chiar când aude de un producător cu grammy-uri, şi alea amanetate şi vândute. Ritmul celor doi este un ritm de creaţie unică. Se întâlnesc două poveşti cu iubiri şi trecuturi pline de viaţă, eşec, încercare, trăire, speranţă, înălţare şi iar ..nostalgie, dar.. Fiecare pune la bătaie aici acel proverb excelent “cel mai puternic eşti atunci când realizezi că n-ai nimic de pierdut când vrei să încerci!”. Aşa că avem una bucată producător fără casă de producţie, divorţat şi cu o fată talentată pe care o redescoperă prin muzică ca talent moştenit, mai avem o compozitoare cantautoare, ce tocmai s-a despărţit de un boyfriend ajuns rock-star şi mai avem câţiva oameni minunaţi, trăzniţi care-i ajută să meargă mai departe cu visul lor, acela de a înregistra ceea ce ea a compus şi el ca producător a vizualizat în perspectivă. Adică un album cu adevărat de muzică “faină” am zice noi aici!  Poveştile se unesc şi se iţesc asemeni unei compoziţii de orchestră unde fiecare vine cu părticica lui şi aşează ceea ce trebuie pentru a suna perfect per total. Un astfel de exemplu care şi uneşte filmul, fiind la mijlocul lui, în locul unde filmează ei primul demo, e echipa adună ad-hoc. Dacă nu mai ştiţi ce înseamnă ad-hoc, iaca vă zic, la moment, adicătelea pe loc. (suna mai bine decât “pe loc” dacă vroiaţi să mă atenţionaţi ;). Ei, avem 4 copilaşi care fac background-ul muzical pentru gumă de mestecat şi alte dulciuri, avem o chitară, un prieten al compozitoarei care poate la fel de bine să fie the gay-friend din orice tertip de film comercial, dar care aici chiar are un sprijin de zis, avem doi talentaţi tineri de Conservator care acceptă ca şi pe la noi, să cânte şi apoi să fie plătiţi, doi prieteni din alte cântări marca R&B foarte street dar excelenţi în a auzi şi recunoaşte muzica şi ritmul adevărat. Mai vine o tănără care-şi compune singură lucrările, cu plânsetele şi bucuriile ei zilnice, piese cu suflet care îi şi unesc pe toţi înspre lansarea la viaţă a acestei muzici..Gretta, care cântă la un microfon cu cover de ciorap-licra prins pe deasupra pentru sunet, unul dintre cele mai bune dispozitive audio folosite de casele de producţii. Ei şi peste toţi se aşterne viziunea, perspectiva lui Dan, un producător care, unindu-i a realizat în mod real ceea ce armonia lui de căutător de talente şi spirit cu auz-fin l-a făcut să se oprească prima dată s-o asculte în acel bar tipic american, după un întreg vertij depresiv. Din toate răsuflă în cel mai minunat mod entuziasmul găsirii sau regăsirii după caz. Muzica uneşte doar pe cei ce ştiu să o audă!

Sincer, v-aş mai putea spune multe legate de analiza tematică, cea de scenariu, cea de roluri jucate minunat de capii de afiş dar şi de un debut al lui Adam Levine, dar sincer ştiu că nu interesează pe nimeni. De ce merită văzut acest film, this is the Yorick-question! Pentru că veţi pleca luând ritmul bătut pe scaunul din faţă, cu voi acasă, şi, dansând şi simţind biţii că ăştia sunt, să mereţi să ascultaţi albumul şi să daţi sanşă entuziasmului din fiecare dintre voi să poate creea şi jongla cu why not-ul propriu. Toţi suntem Grette şi Dan la un moment dat. Important e să vedem că avem mereu o fereastră pe care putem simţi vorba cântecului ei..”ce ne pregăteşte mâine-le” şi că putem mereu ..begin again! 😉

 

Cu drag vă aştept la Cinema Victoria sâmbătă, ora 22.00, duminică 13 iulie de la 17.30, luni de la 22.00, marţi de la 20.00, miercuri de la 17.30 şi joi de la 22.00. Veniţi să ascultaţi muzică bună şi să vă încărcaţi cu entuziasm, fără nici un program de downloadat.Free good vibe!

 

Watch me, writer!

Tags

, , , , , , , ,

Yes indeed, watch me! Pe mine m-ai pierdut şi cu mine scrii tot! Nu m-ai putut salva şi-acum scrii cu remuşcări..telefonul acela..nu, nu era de afaceri şi tu ştii asta şi n-ai cum să înfrunţi adevărul. Nici mama nu te poate obliga s-o faci sau să te întorci acasă. Nu poţi şi fugi, fugi mereu în locurile tale, la Roma să scrii şi să cauţi. Să mă cauţi, în tine, în cea pe care o iubeşti, în cea pe care ai iubit-o din amintiri, în cuvântul tău scris… Tată, cât ai să mai scrii din tine pentru mine! Te-am iertat căci nu era vina ta. Atât o fost drumul meu pe aici. Nu eşti tu vinovat de mine! Iartă-te căci eu te-am iertat! Dragul meu tată pierdut…

Cam aşa i-aş fi răspuns cu un alt film sau un alter-ego acestui scriitor de/din film.  Cam asta ar fi fost o replică de oglindă-de-film de Hoggis s-ar fi gândit să conceapă altfel filmul, cu un final mai huliudian. Dar bine a făcut că n-a făcut aşa căci oricum, aceste rânduri străbat tot filmul ca firul Ariadnei mitologice.

Ei da, despre Third Person al lui Paul Hoggis, ultimul lui film, da, despre el e vorba şi despre un excelent alter-ego al său transpus la nivel de caracter îtr-o viziune Neesiană, despre care trebuie să recunosc că este una dintre cele mai inspirate alegeri de film. Un alt scriitor mai fain nici că s-ar fi putut găsi pentru un astfel de rol. Te plimbă tot filmul aşa cum se plimbă la rândul lui căutându-se şi încercând în acelaşi timp paradoxul regăsirii şi iertării..poate nu tocmai prin cele mai bune mijloace, scriind tandem cărţi cu puseu extrardinar şi apoi revenind în scrieri de “self pity-me”. I-aş fi recomandat de aş fi fost un caracter dintr-un alt film într- o lume doar a personajelor de cinema ( enjoy the idea, don’t make fun, poate o ia Burton şi-i dă o animaţie pe cap lui Depp de astă dată :p)..i-aş fi recomandat să vadă Premonition cu Sandra Bullock pentru ea evident şi apoi un Ashes and snow luat cu supliment de Bab’Aziz spre transcendenţă şi reflectare de spirit..că doar n-o să chinuim săracul personaj să intre în Inception şi să transfigureze vise şi lumi spre revoluţionare frustrantă.

Lăsând însă gluma la o parte şi revenind la cadrul filmul, sinopsis-ul este un triunghi excelent. Aşa cum întotdeauna matematic vorbind când te gândeşti la un al-III-lea automat vizualizezi, că tot veni vorba, un triunghi aşa şi povestea de aici. E o ramă ţesută de scenaristul şi directorul filmului în cel mai elegant, captivant şi incitant mod posibil; eşti prins o dată cu începutul filmul într-o poveste care se desfăşoară cu repeziciune şi în care trebuie să te ţii bine de bara de sus că “tramvaiul” nu e numit “dorinţă” de astă dată, fie-mi permisă paralela, ci doar iertare. Acesta-i cuvântul de căutat la nivel de film şi de trei poveşti închegate în triunghiul Bermudelor unde s-a pierdut un copil. Vorba unui personaj din film..”dar copilul chiar există?”…

Tot filmul am avut senzaţia, oarecum greşită că văd o idee marca Paris, filmul poveştilor întreţesute, ce la final se unesc prin câte un personaj principal din fiecare dintre ele. Dar nu-i numai atât. The third person e un film cu o intrigă galopantă şi care uneşte printr-un singur personaj, iar acela-i absent.. E singurul prezent în cuvinte, pe buzele mamei din bordelul limitrof italian ce-şi caută fetiţa, alături de Adrien Brody, ce joacă rolul unui copiator de haine de designer, un hoţ de haine, vorba ei; e prezent în căutarea unei aşa-zise menajere ce încearcă să-şi recupereze copilul dintr-o situaţie ciudată şi e prezenta absenţă, marea absenţă din viaţa lui Michael, the writer…

Toate cele trei poveşti sunt unite de acest kid, care întoarce paradigma lui Humphrey în “He’s looking at you, dad!” pentru că întradevăr la nivel de poveste, de scenariu putem analiza şi această idee: în fiecare dintre cele trei există un tată care caută iertarea, Michael pentru moartea copilului, Scott jucat excelent de Adrien Brody care, by the way are parte, ca dealtfel şi noi de nişte scene memorabile, şi Rick, că deh, pentru supradoza de protecţie acordată fiului lui Jesse.

E un film cu multe direcţii şi planuri de urmărit şi merită văzut, revăzut şi iar-văzut. Eu sincer să vă spun, trebuie să-l mai văd o dată că parcă i-am pierdut o filă, atât de excelent şi brilliant-minded mi s-a părut la o primă interacţiune de cinema.   În sfârşit un film bun! Atât mi-am putut zice şi eu ca şi alţi cinefili rulaţi prin tiffuri şi scurte-filme-n festivaluri şi a.m.d.  Şi mai mult ca sigur voi mai auzi replici admirative la adresa acestui film. De nu, vă rog eu, mic cronicar cinefilo-maniac, sub recomandare 100% garantată, să mergeţi să-l vedeţi şi apoi să aud ieşind ” E bun, normal! E cu Liam Neeson, tipu din Pianistul, Mila Kunis şi Olivia Wilde.. Şi Kim Bassinger ce bine se ţine şi ce rol de femeie puternică are! Foarte tare filmul!” De abia aştept să v-aud dragi prieteni spunând sau gândind aşa! 😉 Vi-l recomand cu mare drag şi cu o senzaţie pe care rar o ai după o ieşire la cinema..o senzaţie de pasaj bun tocmai citit dintr-o carte. Ce mai vorbă multă, e ca o respiraţie mentală, simţi că-ţi cade glitter-ul de pe creier şi începi să toceşti la neuroni câutând soluţia filmului.. un film în care auziţi un House vorbind şi scriind un pic hitchcockian, adică deştept, ironic, savuros şi labirintic..asemeni Romei, cu străduţe mici pe care se circulă cu viteză şi cum se poate… O nebunie scriitoriceasco-cinematografică dar cu o structură şi o viziune rece-echilibrantă şi perfect construită. Câteva cadre dincolo de cortină, savuroase dealtfel! 😉

This slideshow requires JavaScript.

Ştie să te încânte acest film şi eu sper să fiţi încântaţi căci va rula la cinema Victoria, Cluj, duminică de la 20.00,luni de la 22.30, marti de la 17.30, miercuri de la 20.00 şi joi de la 22.30.. Nu-l pierdeţi, veţi respira, brainly-one, easily after.. asta dacă n-aveţi timp de cartea filmului! 😉

Vizionare plăcută!

cu drag Chapeau-cronicarul vă salută 😉