Tags

, , , , , , ,

1395224_672444686137709_8586714928887255700_nOare? Aşa mă întrebam şi eu când am văzut  pentru prima dată titlul…Şi când mai auzi că e şi cel mai vizionat acum în State iar cartea e best seller atunci mai că-ţi vine să faci cale-ntoarsă şi să te duci acasă să cauţi un Birds sau Psycho şi o cafea bună şi să uiţi cu totul de asemenea ecranizări de Titanic pentru adolescenţi. Dar nu ştiu de ce, cumva i-am dat o şansă spre vizionare..poate pentru că şi eu, ca şi un aşa-zis cineast dintr-o întâmplare recentă ce îşi justificase acordarea unui premiu printr-o subiectivitate umanitară şi plină de compasiune, văzut-am şi eu firele de oxigen din afiş şi ar fi părut “inuman” să judec înainte de a merge. Norocul meu că eu nu trebuie să dau nici un premiu sau să judec un film spre finalizare de festival, încă…

Dar lăsând spiritul ironiei la o parte, dincolo de afişul romantico-adolescentin, catchy to the audience, de toate vârstele, filmul are totuşi un script bun la bază şi povestea nu-i chiar aşa de plină de “dulşe” vorba unor personaje dragi nouă, în Ardeal … Am văzut de curând un interviu cu scriitorul romanului cu stele, care explica foarte simplu cum experienţa sa printre copii bolnavi de cancer l-a ajutat să înţeleagă mai mult. E drept, o să-mi spuneţi acum că orice om devine “bun samaritean” când dă de copii şi de boli incurabile. E ca şi cum  ai fi considerat rasist universal de n-ai vărsa o lacrimă pentru ei. Dar ceea ce m-o bucurat în viziunea acestui autor ce şi-a lăsat peliculei romanul, e partea plină a paharului. Cum bine spunea şi în interviul văzut recent la TCM, a dorit să arate bucuria, normalul, viaţa de zi cu zi a copiilor, a mutanţilor-adolescenţi cum ne denumesc părinţii pe toţi când trecem prin the phase..a vrut să scrie despre normalul lor, ceea ce pentru noi azi ar însemna un fel de film ca următorul de pe marile ecrane de huliud, “the bad day”..Va veni în curând şi veţi înţelege şi comparaţia. Ideea e că un film despre normalul lor e oarecum ionescian pentru noi şi totodată paradoxal de viu, vioios şi plin de frumos. Nu credeam că o să-mi placă şi nici n-am ştiut că în sine povestea îi este dedicată unei fete de 16 ani, prietenă de suflet cu scriitorul, copil care i-a arătat ce-nseamnă să persişti în credinţa şi speranţa frumosului..vorba unei prietene câteodată greu se scrie dar se scrie viaţa cu senin.

Filmul spune povestea unei fete cam sartriană la suprafaţă dar care-şi pune toată speranţa în sfârşitul unei cărţi şi în admiraţia unui scriitor din Amsterdam, rol jucat admirabil de “urât” în sensul bun al cuvântului de Willem Defoe, care-şi păstrează acelaşi pumpkin-head din Omul-păianjen la nivel de caracter şi “murături”. Dar lăsând gluma la o parte, are un rol excelent de rău ce mai ridică din punct de vedere artistic valoarea filmului şi pentru cârcotaşi ca noi, cu multe hitchcockuri la activ. Văzându-l cum joacă parcă îţi mai vine inima cinematografică la loc şi te uiţi mai atent la film căutându-i povestea şi fărâma de originalitate dincolo de boom-ul americănesc. Întradevăr preia foarte mult din alte filme, tema-tabu, vârsta, povestea a la Twilight-Anatomy, Cinderella contemporană cu iz de globalizare şi industrie farmaceutică prin pasajele de criză ale filmului..poate întradevăr, are multe din aceste tertipuri dar are şi câteva părţi bune pentru care totuşi îl recomand la nivel de film de vizionat spre îmbunarea sufletului şi tăcerea raţiunii. Câteodată avem nevoie de aşa ceva. Să ne mai punem pe mute logica şi să mai sperăm, să mai credem că în ciuda pragmaticului realism mai pot exista prieteni adevăraţi, oameni care să-şi jertfească “ultima dorinţă” pentru tine, care să te iubească necondiţionat chiar de mereu nişte fire vor fi primele la luat respiraţia şi nu sărutul de îndrăgostit, că poate exista totuşi şi un iz de basm ascuns prin cotidian şi că uneori chiar poţi avea parte de el.. Recunosc, am judecat şi catalogat rapid filmul din primele minute de cinema, dar apoi ceva m-o captat, o scenă vorba antropologului Mihăilescu, o scenă pe care dacă o diseci ai pierdut tot farmecul acelui film… Aici însă pot spune că am corelat sub propria-mi uimire de sens câteva scene în care curajul acestei Hazel, om bolnav şi mai deloc naiv şi fricos, a făcut să urce filmul în ochii unui cinefil criticos de fel. Felul în care i-a “ripostat” cu adevărul lui Van Houten, scriitorul celebru, căzut în alcoolism şi care-şi ascunde suferinţa pierderii propriului copil printr-o “acră” atitudine a la William Hurt în Jane Eyre-ul lui Zeffirelli, după toată încercarea de a menţine cota de admiraţie şi respect, felul în care rezistă şi urcă până la ultimul etaj al casei Annei Frank, like an ordinary person şi tăria de caracter, calmul păstrat la finalul filmului în ultimele scene, “vulcanice” oarecum dar mai mult cu scântei de vânt..ei toate aceste elemente de caracter total aparte ca personaj de film mă fac să mă uit altfel la Hazel Grace Lancaster…Poate că nu degeaba autorul i-a atîrnat pe lângă firele de respirat şi tăblia vintage de Lancaster cu două rose.

Nu e un film greu dacă asta vreţi să ştiţi de dinainte, nu e lacrimogen peste măsură din punct de vedere al sănătăţii văzute în multiplele cadre, dar are o fărâmă de idee care merge fin, ca un fir de respirat de-a lungul filmului, de la început din prima ironie uitată-n ultimii paşi de-adolescentă, trecând prin minunea unei poveşti de iubire în care o minte “acrişoară” şi nietszcheniană nu mai credea, şi ajungând finalul unde e deja un paradoxal personaj, care se desăvârşeşte chiar şi-aşa, la nivel de “ultimi ani de viaţă”, se metamorfozează frumos, cu frenetică furie apărătoare de timp şi iubire şi cu iertare şi înţelegere. Într-un fel cartea din carte îşi are deznodământul în finalul vieţii de personaj a tinerei Lancaster.

Mai multe nu vă mai zic că n-are rost. De vreţi vrea să-l vedeţi, spunându-vă în sine că vă “pierdeţi timpul” dar dorind totuşi să vedeţi despre ce acest mare boom cinematografico-uşurel american, vă scutesc de pudiponderii şi vă recomand să mergeţi să-l vedeţi, măcar pentru acel “văzut, cam uşurel, dar merge…” dar cu ochii picuraţi puţin.

Rulează la Cluj la Cinema Victoria sâmbăta 28 iunie, de la ora 20.00, duminică, 29 iunie de la ora 22.30, miercuri, 2 iulie, de la 22.30 şi joi de la 20.00 şi la Cinema Florin Piersic în fiecare zi de vineri 27 iunie până joi  3 iulie, la ora 17.00. Mergeţi de vreţi să mai simţiţi odată cum mai e să te salveze iubirea! 😉

 

 

Advertisements