Tags

, , , ,

La-Gran-Familia-Española-1Nu aruncaţi cu roşii în “arbitrul-critic” pentru că, încă nu-i cazul sau cel puţin nu, în cazul lui Antonio de la Torre, recent văzut ca un Cannibal cu Olimpia Melinte, şi care aici are cel mai fun-rol posibil. O surpriză minunată a acestei producţii spaniole care dealtfel ar fi in ofside cinematografic total. De ce?

Haideţi să urmăriţi cu mine o cronică de reluări de idei din acest film şi veţi înţelege. De mers tot vi-l recomand pentru a vă creea propria dumneavoastră părere şi pentru a vă explica la rându-vă de ce a fost ales în selecţia TIFF 2014.

Prima fază de ne-gol: trailerul

Filmul prezintă o idee de nuntă, promisiune a unor tineri care şi-au jurat de copii că la 18 ani se vor căsători, păstrând astfel viziunea valorii unei familii mari, create din iubire. Din nefericire în ziua nunţii iaca poznă, Spania are finală mondială de fotbal, finală la care nu credea nimeni că se vor califica; astfel că nunta se organizează precum filmul, în ciuda tuturor. Filmul construieşte umorul pe baza unei pseudo-drame de familie, despre care la final aflaţi ceva ce nici prin cel mai îndepărtat colţ al minţii nu v-ar fi trecut. Nici mie nu mi-o zburat porumbelul atât de departe încât să zic Evrika sau Elementar, dragă Watson, sau măcar Gool! 😉 ( mai multe nu vă zic ca să mergeţi să vedeţi ce se întâmplă la final, măcar pentru ideea de meci şi surprindere, dacă nu pentru altceva). Gol întradevăr e cam tot filmul în ceea ce priveşte ideea de comic şi comedie la care ne-am aştepta. Şi aici nu e vina recentului Cannibal al lui del Torre, căci n-a adus de acolo nici o influenţă lugubră sau emo.   Chiar dacă scenariul filmului este destul de complex lucrat, mai ceva ca drama unei telenovele europene, în care marea familie e ca şi titlul o mare echipă de fotbal cu pase de poveşti, drame şi amintiri retrăite şi reinventate, de la un “jucător-actor” la celălalt, totuşi… îi lipseşte ceva. Şi aici vine faza de cartonaş roşu:Spania câştigă campionatul dar filmul pierde comicul fir care ţinea oarecum în tensiune toată desfăşurarea acţiunii. Parcă se prea grăbeşte cu happy-end-ingul sau cel puţin aşa mi-o transmis mie, fuga scriptului şi a regizorului cot-la-cot cu actorii, în tandem cu finalul de meci. E drept că fotbaliştii aleargă după minge ca să n-o prindă prea des şi să termine cumva cele 90 de minute de jogging încrucişat dar un film ar mai putea avea stop-cadre, idei de viziune, nu numai cuvinte creionate ca din google-maps puse pe locaţiile-cheie, gen “Ferma unde se ţine nunta”, “Casa familiei mele” ş.a.m.d.  E drept că Daniel Sánchez Arévalo e un regizor miculuţ cu mici primii şi participări la festivaluri de film şi pentru care, acest film ar trebui sau ar fi trebuit să-i dea un sprint extraordinar înspre un Hollywood european, dar din păcate umorul, cel mai simpatic personaj al acestei producţii se pierde undeva înainte de final. Şi nici măcar lovitura de la 11 metri a unei veşti aduse de fratele cel mare nu reuşeşte să marcheze foarte multe. Din punctul meu de vedere, nu face decât să grăbească ideea de deznodământ când încă mai era timp pentru punctul culminant, dar no, nu putem să le avem pe toate, şi finală cu Spania şi film bun. Să ne mulţumim cu golurile fotbaliştilor. Sau erau şi ele în reluare? ( după o fază frumoasă din film în care se sare şi la reluări;))

Lăsând gluma nesărată la o parte, căci nu merge cu bere, nici cu tortul rămas de la nuntă, ideea filmului pe lângă jocul de fotbal al protagoniştilor, prezenţi în toate cadrele unui film specific pentru big famillies, lăsând toate acestea într-un corner, scenariul are o tentă, o nuanţă aş zice mai degrabă, o nuanţă fină de iubire; despre ce înseamnă să doreşti cu adevărat să-i împlineşti celui pe care-l iubeşti un vis. Un sacrificiu pe care mulţi l-ar judeca aspru, aşa cum suntem toţi obişnuiţi să judecăm înainte să cunoaştem, să vrem să cunoaştem şi să ştim să ne oprim mintea în “a înţelege”. Nimeni nu-şi dă seama de ce sacrificiu este vorba decât înspre finalul filmului când această nuanţă de frumos se dezvăluie. E drept deznodământul ia balonul alb la rostogolit repede spre finalul fericit şi un pic tâmp dar ceea ce s-a ţinut ca secret tot scriptul şi tot filmul rămâne şi în noi ca idee, după ce ieşim din cinema. Câţi suntem capabili de un adevărat sacrificiu pentru cel drag? Cât înţelegem dintr-o astfel de dăruire acum?

Vă recomand să mergeţi să vedeţi filmul măcar pentru Antonio de la Torre, un Keaton cu iz de Bran, şi pentru această nuanţă pe care v-o las s-o căutaţi tot filmul!;)

Filmul va rula la cinema Victoria, sâmbătă de la 20.00, duminică de la 22.30, luni, după servici, de la 17.30, marti de la 20.00 şi miercuri, 21 august, de la 17.30. Să mergeţi dacă aţi pierdut finala!;)

 

Cu drag şi cinema, un cronicar 😉

Advertisements